Pasărea mută

Pasărea mută a vechilor poeți Nu vrea decât să șteargă Din inimă tristeți. Și-mi spune toată ziua Din zori și până-n seară Că poate să-ncălzească Și vremea de afară. Eu o ascult în sinea-mi Zicând că nu se poate Că n-are ce să facă, De unde le tot scoate?! Dar pasărea cea dârză Începe pe nevrute Să-mi ducă inima prin locuri Numai de ea știute. Pe cărări ce duc spre soare Și se-ntorc sub clar de lună Ea mă-mpinge cu-ncântare Și-mi arată o cunună

Ce făcută e din stele, Din nopți albe și din vise Poartă a inimii mele, Ce deodată se deschise… Și lăsă să intre-n mine Un stol alb de simțăminte Altădată ferecate Și ținute jos, sub minte. Ele se strecoară iute Și revarsă-o dulce ploaie De imagini vechi, uitate, Cu cosițe lungi, bălaie. E domnița cea mlădie, Blânda inimii fecioară, Ce, cu sfânta-i bucurie Mă-ncânta odinioară. Eu i-am luat din ochi lumina, Mândru că mi se cuvine. Și de-atunci ea tristă, plânsă A plecat de lângă mine. Acum stau și-o caut singur Pe aici, pe undeva, Poate-poate-o să se-ndure Să-mi aline inima. Poate c-o vrea să mă ierte, Să mă ducă unde-odată M-am pierdut adânc în mine Și-am trăit iubirea, toată.